Despre obligaţia de a timbra acţiunile care au ca obiect anularea clauzelor abuzive din conţinutul convenţiilor de credit

Conform prevederilor art. 29 al.(1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, constatăm că acţiunile şi cererile referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Aceasta a fost şi opinia instanţei de judecată, în soluţionarea cererii de reexaminare pe care am formulat-o pentru clientul nostru, cu privire la taxa de timbru care fusese stabiltă în sarcina sa, în procedura de regularizare a acţiunii.


                                                           ROMANIA
                                                 JUDECATORIA PITESTI

                                                      SECTIA CIVILA
                                              Dosar nr. 2***7/280/2013/al
                                                        INCHEIERE
                                            Sedinta din camera de consiliu
                                                    de la ... Martie 2014

                                                  Completul compus din:
                                                  PREŞEDINTE C. N.
                                                  Grefier R. D.

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul B.G. si pe parat BANCA X SA, parat BANCA X SA - SUCURSALA PITESTI, avand ca obiect reexaminare taxă de timbru.

La apelul nominal facut in sedinta din camera de consiliu nu au raspuns partile.

Procedura legal indeplinita.

S-a facut referatul cauzei de catre grefier dupa care,

Instanta retine cererea de ajutor public judiciar spre solutionare.

                                                        INSTANTA,

Prin cererea formulata la data de 24.02.2014, reclamantul B. G. a solicitat reexaminarea taxei judiciare de timbru stabilite in sarcina sa in cuantum de 355 lei, motivat de faptul ca actiunea ce formeaza obiectul dosarului nr. 2***7/280/2013 este scutita de taxa judiciara de timbru.

Reclamantul a aratat ca a chemat in judecata, in calitate de consumator, parata Banca X S.A., in calitate de operator economic, pentru ca instanta sa constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale. Prin art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 se stabileste ca actiunile cu un astfel de obiect sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

In drept, cererea a fost intemeiata pe disp. art. 39 alin. 1 din OUG 80/2013.

Analizand cererea formulata, instanta retine urmatoarele:

Prin rezolutia judecatorului investit cu solutionarea cauzei din data de 17.02.2014 s-a stabilit in sarcina reclamantei obligatia de plata a sumei de 355 lei cu titlu de taxa judiciara de timbru.

Prin cererea introductiva reclamantul a solicitat in contradictoriu cu parata Banca X S.A., in temeiul art. 12 alin. 4 din Legea 193/2000 rap. la art. 1356 si urm. C civ. sa se constate caracterul abuziv al anumitor clauze din contractul de credit nr. 03077105/20.11.2007, rezilierea acordului de plata incheiat ulterior la 29.06.2009, in baza art. 7 din Legea 193/2000, precum si restituirea sumelor nelegal incasate cu titlu de comisioane sau in baza acordului de plata din 29.06.2009, cu dobanda legala aferenta.

Conform art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru actiunile si cererile, inclusiv cele pentru exercitarea cailor de atac, ordinare si extraordinare, referitoare la protectia drepturilor consumatorilor, atunci cand persoanele fizice si asociatiile pentru protectia consumatorilor au calitatea de reclamant impotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile si interesele legitime ale consumatorilor.

Intrucat in prezentul litigiu este invocat caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit intervenit intre parti, iar textul legal mentionat nu face vreo distinctie cu privire la obiectul cererilor si actiunilor, in temeiul art. 29 alin. 1 lit. f. din OUG 80/2013, instanta apreciaza ca reclamantul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru atat pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale mentionate in actiune, cat si cu privire la cererea de restituire a sumelor incasate de banca in baza clauzelor contractuale pretins abuzive.

Pentru aceste considerente, instanta va admite cererea de reexaminare, va constata ca actiunea este scutita de plata taxei judiciare de timbru in conformitate cu art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013 si va inlatura obligatia stabilita in sarcina reclamantului prin rezolutia din data de 17.02.2014 de a achita taxa judiciara de timbru in cuantum de 355 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
DISPUNE

Admite cererea de reexaminare, formulata de reclamantul B. G. ……………

Constata ca actiunea este scutita de plata taxei judiciare de timbru in conformitate art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013.

Inlatura obligatia stabilita in sarcina reclamantului prin rezolutia din data de 17.02.2014 de a achita taxa judiciara de timbru in cuantum de 355 lei.

Definitiva.
Pronuntata in sedinta publica de la ... Martie 2014.

Presedinte  C. N.
Grefier, R.D.

În ce situaţii se poate obţine recalcularea ratei lunare a creditului bancar, în raport de cursul de schimb valutar

Am prezentat deja pe pagina noastră, conţinutul Hotărârii Curţii Europene de Justiţie pronunţată în cauza C‑26/13, Kásler şi Rábai contra OTP Jelzálogbank Ungaria. 

Pe scurt, în speţa respectivă, la data de 29.05.2008, petenţii au încheiat cu pârâta OTP Jelzálogbank un contract de împrumut bancar în valută garantat ipotecar. Potrivit convenţiei semnate, pârâta a acordat petenţilor un credit în valoare de 14 400 000 forinţi maghiari, urmând ca determinarea valorii creditului în valută să se realizeze "la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Conform aceleiaşi convenţii, „ulterior deblocării fondurilor, cuantumul împrumutului, dobânzile aferente și cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de întârziere și celelalte cheltuieli" urmau a fi stabilite tot în valută. 

Punctual, reţinând cursul valutar de la data deblocării fondurilor, suma împrumutată s-a ridicat la valoarea de 94 240,84 CHF, aceasta fiind rambursată pe o perioadă de 25 de ani, în rate lunare în forinţi maghiari. Valoarea fiecărei rate urma a fi stabilită de către pârâtă, "pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței”.

Această din urmă clauză contractuală a fost atacată în instanţă de către petenţi, solicitându-se constatarea caracterului abuziv al acesteia. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au statuat că dispoziţia contractuală amintită are un caracter abuziv, pornindu-se de la raţionamenul că "banca nu poate aplica la rambursarea împrumutului un curs de schimb care este diferit de cel utilizat la deblocarea împrumutului respectiv, cu titlu de contraprestație pentru o prestație de servicii virtuală", apreciindu-se în plus că prevederea atacată nu este nici clară şi nici inteligibilă.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către OTP Jelzálogbank Ungaria. 

Raportat la susţinerile părţilor din recurs, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a hotărât să suspende judecata, pentru a sesiza Curtea Europeană de Justiţie, cu o serie de întrebări, printre care şi următoarea:

"Articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat într‑o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională, clauza contractuală privind cursul de schimb al monedei, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi inclusă în noțiunea «definirea obiectului [principal al] contractului»?

În caz contrar, în temeiul celei de a doua expresii cuprinse la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], trebuie să se înțeleagă că diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare [al valutei] constituie o remunerație al cărei caracter adecvat în raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat în vederea aprecierii caracterului său abuziv? Este sau nu este determinant în această privință aspectul dacă s‑a realizat efectiv o operațiune de schimb valutar între instituția financiară și consumator?"

Sesizată fiind de instanţa maghiară, Curtea Europeană de Justiţie a răspuns în felul următor:

" Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13."

Această viziune a Curţii Europene de Justiţie readuce în prim plan un subiect îndelung discutat de către titularii contractelor de credit şi de către asociaţiile de protecţie a consumatorilor şi anume posibilitatea de a obţine recalcularea ratelor unui credit bancar, în raport de cursul de schimb de pe piaţa valutară.

Este indiscutabil că hotărârea pronunţată de către Curtea Europeană de Justiţie în cauza susamintită constituie un precedent care deschide calea formulării unor cereri asemănătoare la nivelul instanţelor de judecată române, cereri care, cu siguranţă, vor fi încununate de succes.

Reţinând dispozitivul Hotărârii nr. C‑26/13, constatăm însă că o cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce vizează stabilirea valorii ratei contractuale la un anumit curs de schimb  şi obligarea băncii la eliminarea unei astfel de clauze, nu vizează orice tip de convenţie de credit, ci este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. în primul rând, o astfel de convenţie trebuie să vizeze un credit exprimat în monedă străină: euro, franc elveţian, etc., fiind excluse de la o analiză a caracterului abuziv (evident doar prin prisma hotărârii susamintite), contractele de credit bancar în lei, cu rate calculate în lei;

2. în al doilea rând, reţinând petitul cu care a fost investită curtea, dar şi cele statuate de aceasta, constatăm că sunt vizate contractele de credit în valută la care cuantumul ratei creditului este calculat în funcţie de un curs de schimb diferit de cel în vigoare la data contractării creditului, clauză care, într-adevăr, generează premisele unei lipse de previziuni în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor împrumutatului, cu posibilitatea obţinerii unor venituri nejustificate de către bancă;

3. lipsa unei negocieri cu consumatorul cu privire la clauza respectivă reprezintă cea de-a treia condiţie imperativă. De altfel, cerinţa lipsei negocierii constituie o trăsătură fundamentală a oricărei clauze abuzive, astfel cum aceasta este definită de art. 4 din Legea nr. 193/2000;

4. în ultimul rând, clauza de natură pecuniară a cărei anulare se solicită să nu constituie ea însăşi o prestaţie esenţială a contractului, care să îl caracterizeze, cu alte cuvinte, să nu se identifice ea însăşi cu scopul, cu finalitatea contractului. 

În concluzie, reţinând cele statuate de către Curtea Europeană de Justitiţie, conchidem că prevederile din conveţiile de credit care îndeplinesc cerinţele de mai sus poti fi anulate cu succes de către instanţa de judecată.

Contract de credit. Clauză atributivă de competenţă. Natura abuzivă. Efecte

Clauza atributivă de competenţă inserată în convenţia de credit intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

Astfel, este abuzivă clauza prin care părţile unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii, situate la distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului, iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, aceasta fiind de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013

Notă : În Hotărârea Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi (C-243/08) şi Hotărârea VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider (C-137/08) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la competenţa şi obligaţia instanţelor naţionale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, de stabilire a instanţei competente.

Având în vedere cele statuate de CJUE cu privire la acest aspect, se impune ca instanţa să verifice din oficiu clauza atributivă de competenţă inserată în contractele bancare, aceasta trebuind să aducă la cunoştinţa consumatorului această verificare. Consumatorul este cel care va aprecia dacă este necesar să fie analizată această clauză din punctul de vedere al caracterului abuziv. Totodată, având în vedere caracterul excepţional al acestei verificări, se impune acordarea posibilităţii părţilor de administrare a probatoriilor. 

I. Prin acţiunea înregistrată la data de 04.07.2012, pe rolul Judecătoriei Oradea, Secţia civilă, sub nr. xx885/271/2012, reclamanţii T.N. şi T.D. au chemat în judecată pe pârâta P.B. România SA prin Sucursala Oradea solicitând obligarea acesteia la eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între reclamanţi şi pârâtă, respectiv clauzele prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, referitoare la comisioanele abuzive (de acordare, administrare, gestiune, reeşalonare) din contractul de credit şi actele adiţionale la acesta; la stabilirea cuantumului real şi legal al sumelor rămase de rambursat; la întocmirea unui grafic real al perioadei contractuale, astfel încât să se ramburseze integral sumele către bancă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13101 din 30 octombrie 2012, Judecătoria Oradea, Secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut, în esenţă, incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula generală în materia competenţei teritoriale a instanţelor, potrivit căreia, cererea formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se îndreaptă la instanţa sediului ei principal, precum şi a clauzei înscrise la art. 8.2 din contractul de credit nr. 8993/26.05.2006, prin care părţile contractante au convenit expres prorogarea de competenţă în favoarea instanţelor din Bucureşti.

Astfel, faţă de locul situării sediului pârâtei în speţă, respectiv în sectorul 1 Bucureşti, aflat în raza de competenţă teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea acestei instanţe.

II. La data de 19.11.2012, litigiul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. xx980/299/2012, fixându-i-se primul termen de judecată la data de 19.04.2013, când instanţa, din oficiu, a invocat excepţia propriei necompetenţe teritoriale.

Prin sentinţa civilă nr. 9661/2013 din 26 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoria Oradea, Secţia civilă, şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere Directiva nr. 93/13/CEE precum şi hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, prin care instanţa europeană, învestită cu determinarea responsabilităţilor ce revin instanţei de trimitere, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema stabilirii eventualului caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, a statuat dreptul instanţelor naţionale de a aprecia dacă este cazul, din oficiu, asupra caracterului abuziv al clauzei în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

În considerarea jurisprudenţei europene evocate şi reţinând că, din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii, în faţa Judecătoriei Oradea, instanţa locului situării atât a domiciliului acestora, cât şi a sediului pârâtei, au fost reprezentaţi prin avocat, iar în faţa Judecătoriei Sectorului 1, competentă teritorial în baza clauzei convenţionale atributive de competenţă nu s-au putut prezenta măcar, situaţie din care rezultă poziţia de evidentă inferioritate a reclamanţilor generată de cheltuielile de transport pe care trebuie să le suporte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că respectiva clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorilor şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

În raport de dispoziţiile art. 20 - 22 C. proc. civ., constatând declanşat conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi pronunţării regulatorului de competenţă.

III. Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a pronunţat regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Oradea, Secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe – judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei, Codul de procedură civilă cuprinde norme cu caracter dispozitiv (art. 5-8) şi norme cu caracter imperativ (art. 13-16).

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 13-16 C. proc. civ., care sunt norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Astfel, Înalta Curte, a constatat că, în speţă, conform principiului disponibilităţii, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate în contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între reclamanţi şi pârâtă.

Cum competenţa instanţei se stabileşte funcţie de capătul principal de cerere, iar situaţia de fapt calificată juridic, în speţă, este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut incidenţa principiului protecţiei consumatorului consacrat de legislaţia şi jurisprudenţa europeană precum şi prevalenţa acestora faţă de legislaţia naţională.

Astfel, este adevărat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept de creanţă, acţiune personală, în raport de caracterul căreia, în cauză sunt aplicabile în materia competenţei teritoriale normele cu caracter general prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 5-12), care fiind de ordine privată, încălcarea lor poate fi invocată exclusiv de către pârâtă, prin întâmpinare conform art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 1591 alin. (3) C. proc. civ., iar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a invocat excepţia din oficiu.

De asemenea, este adevărat că, în virtutea prevederilor art. 19 C. proc. civ., părţile pot conveni o prorogare a competenţei teritoriale relative prin inserarea în contract a unei clauze atributive de competenţă, dar în speţă, clauza prevăzută la art. 8.2 din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 este inoperantă, caracterul restrictiv şi exclusiv ale acesteia fiind denaturat prin lezarea liberului acces al reclamanţilor la justiţie şi situarea lor pe o poziţie dezavantajată în raport de pârâtă.

Astfel, concluzia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneide, în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr.93/13/CEE şi, în caz afirmativ, să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze, justifică analiza clauzei atributive de competenţă sub aspectul caracterului său abuziv.

În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte a reţinut că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că clauza atributivă de competenţă inserată la art. 8.2 din convenţia de credit intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.

Astfel fiind, Înalta Curte, în raport de cele anterior expuse şi având în vedere că instanţele din Bucureşti sunt situate la distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a locului situării sediului sucursalei care reprezintă pârâta în litigiu, a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului dintre reclamanţii T.N. şi T.D. şi pârâta P.B. România SA prin Sucursala Oradea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între părţi, în favoarea Judecătoriei Oradea, Secţia civilă.