Clauza atributivă de competenţă inserată în convenţia de credit intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.
Astfel, este abuzivă clauza prin care părţile unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii, situate la distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului, iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, aceasta fiind de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013
Notă : În Hotărârea Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsebet Sustikne Gyorfi (C-243/08) şi Hotărârea VB Penzugyi Lizing Zrt. împotriva Ferenc Schneider (C-137/08) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la competenţa şi obligaţia instanţelor naţionale de a analiza din oficiu caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, de stabilire a instanţei competente.
Având în vedere cele statuate de CJUE cu privire la acest aspect, se impune ca instanţa să verifice din oficiu clauza atributivă de competenţă inserată în contractele bancare, aceasta trebuind să aducă la cunoştinţa consumatorului această verificare. Consumatorul este cel care va aprecia dacă este necesar să fie analizată această clauză din punctul de vedere al caracterului abuziv. Totodată, având în vedere caracterul excepţional al acestei verificări, se impune acordarea posibilităţii părţilor de administrare a probatoriilor.
I. Prin acţiunea înregistrată la data de 04.07.2012, pe rolul Judecătoriei Oradea, Secţia civilă, sub nr. xx885/271/2012, reclamanţii T.N. şi T.D. au chemat în judecată pe pârâta P.B. România SA prin Sucursala Oradea solicitând obligarea acesteia la eliminarea clauzelor abuzive din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între reclamanţi şi pârâtă, respectiv clauzele prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, referitoare la comisioanele abuzive (de acordare, administrare, gestiune, reeşalonare) din contractul de credit şi actele adiţionale la acesta; la stabilirea cuantumului real şi legal al sumelor rămase de rambursat; la întocmirea unui grafic real al perioadei contractuale, astfel încât să se ramburseze integral sumele către bancă; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 13101 din 30 octombrie 2012, Judecătoria Oradea, Secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1.
În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut, în esenţă, incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula generală în materia competenţei teritoriale a instanţelor, potrivit căreia, cererea formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se îndreaptă la instanţa sediului ei principal, precum şi a clauzei înscrise la art. 8.2 din contractul de credit nr. 8993/26.05.2006, prin care părţile contractante au convenit expres prorogarea de competenţă în favoarea instanţelor din Bucureşti.
Astfel, faţă de locul situării sediului pârâtei în speţă, respectiv în sectorul 1 Bucureşti, aflat în raza de competenţă teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea acestei instanţe.
II. La data de 19.11.2012, litigiul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. xx980/299/2012, fixându-i-se primul termen de judecată la data de 19.04.2013, când instanţa, din oficiu, a invocat excepţia propriei necompetenţe teritoriale.
Prin sentinţa civilă nr. 9661/2013 din 26 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoria Oradea, Secţia civilă, şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a avut în vedere Directiva nr. 93/13/CEE precum şi hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, prin care instanţa europeană, învestită cu determinarea responsabilităţilor ce revin instanţei de trimitere, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema stabilirii eventualului caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, a statuat dreptul instanţelor naţionale de a aprecia dacă este cazul, din oficiu, asupra caracterului abuziv al clauzei în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.
În considerarea jurisprudenţei europene evocate şi reţinând că, din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii, în faţa Judecătoriei Oradea, instanţa locului situării atât a domiciliului acestora, cât şi a sediului pârâtei, au fost reprezentaţi prin avocat, iar în faţa Judecătoriei Sectorului 1, competentă teritorial în baza clauzei convenţionale atributive de competenţă nu s-au putut prezenta măcar, situaţie din care rezultă poziţia de evidentă inferioritate a reclamanţilor generată de cheltuielile de transport pe care trebuie să le suporte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că respectiva clauză provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorilor şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.
În raport de dispoziţiile art. 20 - 22 C. proc. civ., constatând declanşat conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului şi pronunţării regulatorului de competenţă.
III. Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a pronunţat regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Oradea, Secţia civilă, pentru următoarele considerente:
Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe – judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.
Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei, Codul de procedură civilă cuprinde norme cu caracter dispozitiv (art. 5-8) şi norme cu caracter imperativ (art. 13-16).
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 13-16 C. proc. civ., care sunt norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Astfel, Înalta Curte, a constatat că, în speţă, conform principiului disponibilităţii, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra unei acţiuni în constatarea caracterului abuziv al unor clauze inserate în contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între reclamanţi şi pârâtă.
Cum competenţa instanţei se stabileşte funcţie de capătul principal de cerere, iar situaţia de fapt calificată juridic, în speţă, este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a reţinut incidenţa principiului protecţiei consumatorului consacrat de legislaţia şi jurisprudenţa europeană precum şi prevalenţa acestora faţă de legislaţia naţională.
Astfel, este adevărat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii urmăresc valorificarea unui drept de creanţă, acţiune personală, în raport de caracterul căreia, în cauză sunt aplicabile în materia competenţei teritoriale normele cu caracter general prevăzute de Codul de procedură civilă (art. 5-12), care fiind de ordine privată, încălcarea lor poate fi invocată exclusiv de către pârâtă, prin întâmpinare conform art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 1591 alin. (3) C. proc. civ., iar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a invocat excepţia din oficiu.
De asemenea, este adevărat că, în virtutea prevederilor art. 19 C. proc. civ., părţile pot conveni o prorogare a competenţei teritoriale relative prin inserarea în contract a unei clauze atributive de competenţă, dar în speţă, clauza prevăzută la art. 8.2 din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 este inoperantă, caracterul restrictiv şi exclusiv ale acesteia fiind denaturat prin lezarea liberului acces al reclamanţilor la justiţie şi situarea lor pe o poziţie dezavantajată în raport de pârâtă.
Astfel, concluzia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cuprinsă în hotărârea pronunţată în procedura chestiunilor preliminare, în cauza C 137/08, privind pe VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneide, în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, din contractul încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, ce face obiectul unui litigiu cu care este sesizată, intră în domeniul de aplicare al Directivei nr.93/13/CEE şi, în caz afirmativ, să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze, justifică analiza clauzei atributive de competenţă sub aspectul caracterului său abuziv.
În consecinţă, referitor la competenţa teritorială, Înalta Curte a reţinut că în mod corect Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că clauza atributivă de competenţă inserată la art. 8.2 din convenţia de credit intră în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la pct. 1 lit. q) din anexa la Directiva nr. 93/13/CEE, drept pentru care, în considerarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta nu poate produce efecte asupra consumatorilor.
Astfel fiind, Înalta Curte, în raport de cele anterior expuse şi având în vedere că instanţele din Bucureşti sunt situate la distanţă mare faţă de localitatea de domiciliu a reclamanţilor, de natură să creeze o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare, în baza dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 7 alin. (2) din acelaşi cod, precum şi a locului situării sediului sucursalei care reprezintă pârâta în litigiu, a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului dintre reclamanţii T.N. şi T.D. şi pârâta P.B. România SA prin Sucursala Oradea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit nr. 893/26.05.2006 încheiat între părţi, în favoarea Judecătoriei Oradea, Secţia civilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu