Am prezentat deja pe pagina noastră, conţinutul Hotărârii Curţii Europene de Justiţie pronunţată în cauza C‑26/13, Kásler şi Rábai contra OTP Jelzálogbank Ungaria.
Pe scurt, în speţa respectivă, la data de 29.05.2008, petenţii au încheiat cu pârâta OTP Jelzálogbank un contract de împrumut bancar în valută garantat ipotecar. Potrivit convenţiei semnate, pârâta a acordat petenţilor un credit în valoare de 14 400 000 forinţi maghiari, urmând ca determinarea valorii creditului în valută să se realizeze "la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Conform aceleiaşi convenţii, „ulterior deblocării fondurilor, cuantumul împrumutului, dobânzile aferente și cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de întârziere și celelalte cheltuieli" urmau a fi stabilite tot în valută.
Punctual, reţinând cursul valutar de la data deblocării fondurilor, suma împrumutată s-a ridicat la valoarea de 94 240,84 CHF, aceasta fiind rambursată pe o perioadă de 25 de ani, în rate lunare în forinţi maghiari. Valoarea fiecărei rate urma a fi stabilită de către pârâtă, "pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței”.
Această din urmă clauză contractuală a fost atacată în instanţă de către petenţi, solicitându-se constatarea caracterului abuziv al acesteia. Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au statuat că dispoziţia contractuală amintită are un caracter abuziv, pornindu-se de la raţionamenul că "banca nu poate aplica la rambursarea împrumutului un curs de schimb care este diferit de cel utilizat la deblocarea împrumutului respectiv, cu titlu de contraprestație pentru o prestație de servicii virtuală", apreciindu-se în plus că prevederea atacată nu este nici clară şi nici inteligibilă.
Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către OTP Jelzálogbank Ungaria.
Raportat la susţinerile părţilor din recurs, instanţa investită cu soluţionarea cauzei a hotărât să suspende judecata, pentru a sesiza Curtea Europeană de Justiţie, cu o serie de întrebări, printre care şi următoarea:
"Articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat într‑o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională, clauza contractuală privind cursul de schimb al monedei, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi inclusă în noțiunea «definirea obiectului [principal al] contractului»?
În caz contrar, în temeiul celei de a doua expresii cuprinse la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], trebuie să se înțeleagă că diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare [al valutei] constituie o remunerație al cărei caracter adecvat în raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat în vederea aprecierii caracterului său abuziv? Este sau nu este determinant în această privință aspectul dacă s‑a realizat efectiv o operațiune de schimb valutar între instituția financiară și consumator?"
Sesizată fiind de instanţa maghiară, Curtea Europeană de Justiţie a răspuns în felul următor:
" Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:
– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;
– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13."
Această viziune a Curţii Europene de Justiţie readuce în prim plan un subiect îndelung discutat de către titularii contractelor de credit şi de către asociaţiile de protecţie a consumatorilor şi anume posibilitatea de a obţine recalcularea ratelor unui credit bancar, în raport de cursul de schimb de pe piaţa valutară.
Este indiscutabil că hotărârea pronunţată de către Curtea Europeană de Justiţie în cauza susamintită constituie un precedent care deschide calea formulării unor cereri asemănătoare la nivelul instanţelor de judecată române, cereri care, cu siguranţă, vor fi încununate de succes.
Reţinând dispozitivul Hotărârii nr. C‑26/13, constatăm însă că o cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce vizează stabilirea valorii ratei contractuale la un anumit curs de schimb şi obligarea băncii la eliminarea unei astfel de clauze, nu vizează orice tip de convenţie de credit, ci este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii:
1. în primul rând, o astfel de convenţie trebuie să vizeze un credit exprimat în monedă străină: euro, franc elveţian, etc., fiind excluse de la o analiză a caracterului abuziv (evident doar prin prisma hotărârii susamintite), contractele de credit bancar în lei, cu rate calculate în lei;
2. în al doilea rând, reţinând petitul cu care a fost investită curtea, dar şi cele statuate de aceasta, constatăm că sunt vizate contractele de credit în valută la care cuantumul ratei creditului este calculat în funcţie de un curs de schimb diferit de cel în vigoare la data contractării creditului, clauză care, într-adevăr, generează premisele unei lipse de previziuni în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiilor împrumutatului, cu posibilitatea obţinerii unor venituri nejustificate de către bancă;
3. lipsa unei negocieri cu consumatorul cu privire la clauza respectivă reprezintă cea de-a treia condiţie imperativă. De altfel, cerinţa lipsei negocierii constituie o trăsătură fundamentală a oricărei clauze abuzive, astfel cum aceasta este definită de art. 4 din Legea nr. 193/2000;
4. în ultimul rând, clauza de natură pecuniară a cărei anulare se solicită să nu constituie ea însăşi o prestaţie esenţială a contractului, care să îl caracterizeze, cu alte cuvinte, să nu se identifice ea însăşi cu scopul, cu finalitatea contractului.
În concluzie, reţinând cele statuate de către Curtea Europeană de Justitiţie, conchidem că prevederile din conveţiile de credit care îndeplinesc cerinţele de mai sus poti fi anulate cu succes de către instanţa de judecată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu